Nu știm exact cât de vechi e locul, dar apare atestată Citera/Ticera într-un act (pe care îl deținem în original) din anul 1833 semnat de preotul ortodox Lucaciu Ioan. Cam în aceeași perioadă, mai precis în 1831 se năștea Corpade Ioan, fiul lui Ștefan și Maria, care în 1849 ridică căsuța “Monument. ( anul construcției este inscripționat pe grinda de desupra intrării).
Toponimul „Chicera”, “Citera(ă)” şi „Ticera”– are sensul de munte, dâmb, capătul sudic al muntelui Dâmbău, foarte prăpăstios şi acoperit cu pădure
Context istoric:
Este de la sine înţeles că după evenimentele din Zlatna din perioada 1848-1849 a rămas o stare de tensiune, de nesiguranţă, amplificată de incendierea caselor româneşti din zonă în perioada octombrie 1848 cât şi a represaliilor ulterioare asupra participanţilor la revoluţie şi a populaţiei româneşti în general. De asemenea, gărzile maghiare au continuat recrutarea tinerilor români în armata ungară, care au luptat împotriva conaţionalilor ardeleni din legiunile și prefecturile naţionale. Refuzul înrolării era pedepsit cu moartea sau cu distrugerea unor anumite case din satele respective.
Din aceste cauze, e normal ca o parte a populaţiei să se retragă în zone mai puţin accesibile, după cum probabil s-a întâmplat și în acest caz. Zona Citeră (în trecut Cătunul Citeră), un model al „crângurilor” de case din Apuseni, este o zonă izolată situată la apx. 839 m altitudine, sub Vârful Dâmbău, mai existând în prezent 4 case şi mai multe anexe.
Toponimul ”“La Mărișcuța” -parte de hotar unde a fost pe vremuri casa unei femei cu acest nume; diminutive al numelui propriu Maria. (Sursa: Domșa, Traian- De la Ampelum la Zlatna, vol II, Editura Select, 2003)
Povestea:
Întrebarea care se pune e: care Maria? Cum arăta? În ce perioadă a trăit? Ne place să credem că era frumoasă. Frumoasă de îți întorceai capul după ea fără să îți dai seama.
Dacă însă cercetezi arhivele, observi că în cadastrul din 1912 locul era deja botezat “ La Mărișcuța”. Deci e de căutat înainte.
Și povestea, o parte din ea, cea pe care o cunosc, sună cam așa. O țâră (sau mai mult) realitate și o țâră imaginație.
Au fost odată ca niciodată doi tineri care și-au unit destinele… îî chema Ștefan (Corpade) și Maria (Darie). Trăiau undeva prin orașul Zlatna, la începutul secolului XIX, în acele vremuri tulburi marcate de foamete și mișcări sociale. D-zeu le-a îngăduit un băiat, Ioan, care atunci când timpurile au devenit de nesuportat, a fugit în deal și a ridicat o casă, într-un loc pe care îl cunoștea când urca, copil fiind, cu vitele la munte…Într-un loc ferit, ascuns, departe de ura deșertată în lume în acea perioadă. Trebuia să fie dreptate, dar pentru ea mai era de așteptat. Și-a luat și soție, să îi fie prieten, ajutor, să împartă cu cineva libertatea și prețul plătit pentru asta. Coincidență sau nu, pe femeia lui o chema tot Maria. Viața nu era ușoară acolo în munte. Zilele treceau greu, munca era de dimineața până seara și de parcă nu era de ajuns, trebuia să fie și ferită, să nu-l caute dușmanii și să-l coboare din munte sau, cine știe, să îl pună să lupte împotriva românilor lui. Să fi avut mai mulți copii? Sau doar pe Gheorghe, născut târziu, după ce Ioan al nostru trecuse de 40 de ani. Încă nu știm. Și poate nu vom ști niciodată. Cert e că l-au avut pe Gheorghe, care urmând linia trasată de bunicul și tatăl lui, și-a găsit o soție vrednică care se numea… Maria.
În concluzie, întrebarea, de fapt întrebările, nu erau chiar corecte. Dar e bine că au fost.
- D-zeu să-i odihnească.
Sfârșit?
Mărișcuța sau, mai corect, Mărișcuțele, au lăsat o moștenire. Pe care am preluat-o noi și o ducem mai departe. Și planul nu e să o păstrăm doar pentru noi, ci să fie accesibilă oricărei persoane care vrea să descopere natura, casele vechi cu rostul lor, poveștile Oamenilor care și-au trăit aici veșnicia.
